Intotdeuna am vrut sa stiu ca existi. Nu poti sa ma minti. Te cunosc prea bine. Ti-am invatat fiecare miscare. Mi-ai spus candva ca esti ca un puzzle si ca in fiecare zi imi ramane sa-ti descopar ceva nou. Ai avut dreptate. Te cunosc mai bine ca pe mine. Mult prea bine. M-ai invatat sa rad si sa plang in acelasi timp. Nu-ti mai pot ascunde nici un secret. Am incredere in iubirea pe care mi-o porti. Vad prin tine fericirea de care aveam nevoie. Nu se poate sa fie asa de simplu! E chiar foarte simplu. Ma simt liber sa te iubesc asa cum esti. As vrea sa opresc timpul, insa stiu ca nu m-ar asculta. Da, nici pe tine nu te-ar asculta. Pe nici unul dintre noi si poate nici pe intreaga lume. Asa se explica de ce am visat urat in acea noapte. Dimineata parca am presimtit ca o sa te vad trista. Desi nu pareai, erai mai mult speriata. Inainte sa pleci te-am oprit si m-am uitat in ochii tai. Nu te mai pot iubi. Asa mi-ai raspuns. Insa nu asta vroiam sa aflu. Privindu-ti lacrimile te-am intrebat, resemnat de faptul ca o sa te pierd. Cine esti?

[edit]: Am scris articolul ascultand piesa Moby - One Of These Mornings, pusa pe repeat. Recomand cititul pe aceeasi piesa.