Ma plimb pe strazile pustii printre copacii adormiti de cantecul neostenit al stelelor. Luna ma urmareste din clipa in care am pasit in parc. Bancile sunt patate de luminile palide ale felinarelor inalte. Doi caini isi fac simtita prezenta printr-un latrat asurzitor. Zgomotul este urmat de un ecou prelungit in cealalta jumatate a parcului. E trecut de miezul noptii. E ora cand amintitile se intalnesc sa isi povesteasca visele neimplinite.

Trec pe langa aleea principala si ma opresc in dreptul fantanii oprite si neluminate. Fiori reci imi traverseaza sirea spinarii. Nu seamana deloc cu mareata fantana din timpul zilei care este admirata de peste sute de privitori. Nimic nu se compara cu atmosfera primitoare si calduroasa din timpul zilei.

Ajung in dreptul leaganelor. Aici obisnuiam sa-mi pierd timpul cand eram mic. Joaca in nisip si cataratul pe topoganele inalte ma faceau cu adevarat sa ma simt copil. Semnele gropilor sapate in pamant si folosite drept garaje pentru masinutele de jucarie parca se vad si astazi. Da, e imposibil sa dispara. Chiar acum stau peste locul unde am facut un garaj pentru jeep-ul ala mare si galben. Exact in fata gardului care desparte parculetul de un teren de fotbal.

Observ uimit cate multe s-au schimbat. In minte am aceeasi imagine a vechiului parc. Ma apropii de gard si-l cuprind cu degetele ambelor maini. Imi apropii incet fata de locul unde era facuta o gaura cu clestele de taiat sarma. Privesc masini pierdute pe soselele amortite de linistea noptii. As vrea sa pot sari gardul si sa fug oriunde as vedea cu ochii. Ma simt inchis intr-o camera a sufletului meu de copil. Timpul m-a abandonat in adancul amintirilor mele. Oricat de mult as vrea sa evadez, nu pot. Sunt prizonier printre fosnetul anotimpurilor si printre singuratatea negraitoare. Sunt o umbra a trecutului.