Momentan rasfoiesti arhiva.
Visul
Zacea in nesimtire in patul moale, cu ochii atintiti pe tavan… singurul ei contact cu realitatea erau ochii care i se miscau neincetat, cercetand fiecare coltzisor al varului alb, orice urma de vietate, incercand parca sa-l strapunga cu privirea. Inima ii batea cu tactul unei tobe, devenind neincapatoare pentru cavitatea in care se afla. Mainile ii stateau rastignite, intinse pe perna, picioarele ii atarnau amortite pe marginea patului. Apoi, incetul cu incetul, bataile din piept i s-au sincronizat cu rasuflarea, calmandu-se… pleoapele au amortit si ele, alunecand peste pupilele care continuau sa fie necontenit agitate.
…A inceput sa vada ceva demult uitat: pe ei, amicii din copilarie… pe care toti adultii de atunci ii declarasera “imaginari”. Nu putea sa-si aminteasca exact cand a intrerupt contactul cu ei, cand s-a oprit din a vorbi cu acesti locuitori ai mintii ei. Nu in cele din urma, nu putea sa-si aduca aminte cand au amutit papusile si au refuzat sa i se mai adreseze. Viata ingrata au dus papusile. Iubite, rasfatzate o vreme, au fost apoi date la o parte si inlocuite cu ceva mult mai lipsit de viata: calculatorul.
Acum parca se scurtcircuitase ceva in ea. I se derulau cu repeziciune imagini dintr-o lume si un timp atat de indepartate, incat pareau dintr-o alta viata. S-a nascut o urma de indoiala: s-au intamplat aievea? Si umbra infioratoare care o sufoca in fiecare noapte… frica de ace si de caini… teama de necunoscut si de intuneric… cand au disparut toate?
Nu putea sa fi fost ea… cine e fata asta care i se arata inaintea ochilor? De unde a aparut si ce vrea sa-i transmita? Incerca sa-i vorbeasca… sunetele ieseau nedeslusite, ca pe o caseta zgariata. Privirea micutzei incerca sa-i comunice ceea ce cuvintele nu puteau.
…”Trezeste-te! Trebuie sa ajungi la curs. Hai in bucatarie sa mananci.”
…S-a ridicat o ceatza groasa care a inghitit-o pe fata si a estompat tot restul. Apoi s-a intrezarit lumina diminetzii. A incercat sa revina de unde plecase, dar ceatza stersese totul… O noua zi incepea.
Exist, deci gandesc…
Crezi ca mi-e frica de tine? Crezi ca am ceva de ascuns cu care sa-mi fie rusine? Crezi ca meriti sa ma port altfel cu tine? Crezi ca stii ce se ascunde in sufletul meu? Crezi ca imi stii toate fetzele? Crezi ca imi stii “punctele slabe”?
Mai gandeste-te… sunt impacata cu mine insami si imi asum slabiciunile, nimic din ce ai putea stii despre mine nu ma poate rani. Constientizarea asa ziselor “puncte slabe” le transforma in “puncte forte”.
Sunt o carte deschisa, doar ca am foarte multe pagini. Trebuie doar sa ai rabdare sa ma “citesti”. N-ai terminat nici cuprinsul deocamdata…
Crezi ca sunt distrasa, neatenta la ce se intampla in jurul meu, implicit cu tine? In spatele unei aparente transe se ascunde luciditate, simt al observatiei si poate prea multe conexiuni neuronale.
Cineva zicea “Gandesc, deci exist”. Altcineva imi zicea: “Gandesti prea mult”. Exista oare o proportionalitate intre cele doua? Atunci e atat de grav daca eu exist mai mult decat altii?
Naluca
Paseam pe strada aglomerata si imi parea pustie… Pluteam usoara ca o pana pe deasupra asfaltului si ei treceau orbi pe langa mine. Strigam in noapte dar sunetul iesea inabusit… Plangeam de neputiinta de a porni sonorul si a ma lasa auzita, ascultata.
Bantuiam printre prejudecati si ipocrizii, printre ignoranta si prostie, printre egoism si falsitate. Cautam lumina asemeni tuturor celor ca mine. O vreme am avut iluzia ca am gasit-o; era insa artificiala, o copie nereusita a celei originale.
Existam sub o forma imateriala, cocosata sub povara cunoasterii viitorului. Un viitor prea limitat pentru schimbari majore in esenta umana.
Cautam cu disperare de unde sa pornesc sonorul intr-o lume plina de zgomote care amutesc adevarul.
Brusc am realizat ca nu erau de ajuns cautarile si sacrificiile mele… Trebuia sa fim mai multi cu acelasi scop. Impreuna am fi inseninat orizontul, am fi format lumina atat de necesitata.
Continui sa bantui si in prezent in cautarea unor naluci care sa-mi impartaseasca viziunea…
Cursa
Drumul e prea lung pentru a fi parcus cu pasii speriati de asfaltul incalzit. De deasupra, luna zambeste peste copacii adormiti in praful magic al noptii. Linia continua cu care este marcata autostrada se imbraca cu umbrele jucause ale padurii. Vantul dirijeaza zgomotul nascut din marea agitata care stropeste nisipul fin imprastiat de-a lungul coastei. Nu se zareste nici o masina din intunericul abundent al departarii. Picioarele se incapataneaza sa nu oboseasca declarand razboi orelor care se scurg mai repede ca secundele. Spatiul atemporal al insulei a reusit sa inghita oamenii preocupati cu activitatile lor ciudate. Aproape pe toti i-a transformat in captivi ai infinitului imaginar. Ca sa fiu sincer, nu mai exista nimeni care sa demonstreze contrariul titlului de prizonier. Doar drumul e neschimbat si impartial la evenimentele ce nu-l intereseaza. Pasii grei inca il apasa si-l gadila de fiecare data cand se aude un plesnit surd. E zgomotul facut de talpa pe un sfert desprinsa din incaltamintea sport al fetei care alearga neincetat de patru ore. Lacrimile pline de amintiri se joaca pe obrazul catifelat si vinovat al celei care a incercat douazeci de ani sa fuga de ele. Cu fiecare an irosit pe drum, orele reusesc sa se transforme in unitati de masura infinite. De atunci si ea alearga incontinuu…
Rutina zilnica
Sa zicem ca azi e luni. Dimineata incepe cu un rasarit palid pe cerul plin de noxe al orasului imbacsit. Mana tremuranda a unui batranel colinda randurile infinite de masini care stau la stop. Intersectia e plina de oameni diferiti si pe jumatate adormiti. Un baietel cu ghiozdanul in spate isi calculeaza pasii pentru a prinde culoarea verde a semaforului care clipeste de cateva secunde. Un Audi argintiu condus de o pustana grabita claxoneaza batranelul care abia isi taraste picioarele. Culoarea verde a disparut, facandu-i loc celei rosii. Baiatul a reusit sa traverseze si bucuros zambeste printre geamul murdar al tramvaiului…
Sa zicem ca azi e marti. Soarele se ascunde printre norii dolofani care au acoperit cerul. Lumea fuge sa se ascunda de picaturile calde ale ploii. Un bisnitar vinde umbrele in coltul intersectiei la fel de aglomerate. O fetita uda din cap pana in picioare se opreste sa cumpere. Isi alege una verde transparent si cu nerabdare o deschide si se pierde printre fumul picaturilor de ploaie. Batranelul nu se mai zareste printre masinile grabite. Un porumbel se ascunde in acoperisul statiei de metrou, speriat de fulgerul care a invadat cerul…
Sa zicem ca azi e miercuri. Ploaia a reusit sa curete strazile pline de praf. O dupa-amiaza la fel de aglomerata ca dimineata oricarei zile. Fetita cu umbrela verde alearga un catelus care fuge de ea, speriat de zgomotul sandalutelor rosii. O doamna cu o sacosa imensa in mana stanga se indreapta catre piata. Sute de masini populeaza strada care uneste hala cu magazinul universal. Firul de cablu al companiei de televiziune pare sa incomodeze doi presupusi alpinisti care escaladeaza blocul pentru a schimba afisul de la un panou publicitar. Sirena unei ambulante rasuna intersectia plina de muncitori veniti sa inlocuiasca sinele de tramvai uzate de-a lungul vremii. Pietonii grabiti se reped sa prinde si ultima picatura din culoarea verde a semaforului…
Sa zicem ca azi e joi. O mama disperata isi cauta baiatul tocmai iesit din sala de sport. Seara se lasa pe umerii grei al zilei obosite. Strazile sunt pline de beculete miscatoare care reprezinta faruruile masinilor gonind de nebune. Un sofer de taxi injura de mama focului o groapa care i-a distrus roata dreapta de pe spate. Aceeasi ambulanta reface drumul de ieri si strabate intersectia paralizata de muncitorii nelipsiti. Porumbelul cel alb zburda deasupra cladirilor inalte si ametitoare. Doi tineri indragostiti se saruta sub lumina palida a panoului publicitar…
Sa zicem ca azi e vineri. Granita dintre stresul zilnic si weekend. Pana si bisnitarii par sa fi stiut asta. Se pare ca si-au luat liber cu o zi mai devreme. Sau poate ca e linistea premergatoare stresului din weekend. Pentru batranelul din intersectie nu exista reguli. Weekendul reprezinta inca doua zile din castigul zilnic. Oamenii se grabesc mai repede ca niciodata. Probabil ca vor sa prinda bilet la vreun film. Sau probabil ca nu-i intereseaza daca exista sau nu vreun film. Un zgomot asurzitor se aude din prima masina asezata in fruntea coloanei de la semafor. E aceeasi pustana cu Audi-ul argintiu. Ii place la nebunie Faithless…
Sa zicem ca azi e sambata. Prima zi de odihna dupa rutina obositoare a saptamanii. La coltul intersectiei se aude catelusul, schelalaind de mama focului. Taximetristul nervos il alungase cu piciorul pentru ca vruse sa-si faca nevoia pe roata abia pusa de doua zile. Aceeasi doamna se intoarce de la piata incarcata cu patru sacose. Zgomotul masinilor persista in intersectia paralizata. Bisnitarii asalteaza multimea care traverseaza teleghidata. Baietelul impreuna cu mama lui se plimba pe aleea cea populata. Se intalnesc cu fetita cu sandalute rosii. Incep sa rada amandoi si sa alerge spre parc…
Sa zicem ca azi e duminica. Cerul se prezinta senin, nici vorba de nori. Linistea strapunge veninos intersectia. Praful acumulat se ridica deasupra statiei de metrou, lasand in urma un nor negru de fum. Pe refugiul pietonal se zaresc aceeasi tineri indragostiti care par nedespartiti. Masinile parca au fost inghitite de o creatura utopica. Oamenii parca se joaca de-a v-ati ascunselea si nu vor sa se arate. Singurul nelipsit e batranelul de la semafor. Ceasul isi numara secundele si asteapta cu nerabdare ciclul neobosit al saptamanii…
Sa zicem ca maine e luni…
Schimbare
Ma reprofilez. Nu, nu ma mut nicaieri si nici nu renunt la blog. Doar ca de acum incolo voi renunta la porcarii, filmulete de pe YouTube si posturi de o linie (chiar si cele care au/aveau savoarea lor). Categoriile raman, ideile raman, lumea din blogroll ramane. Ce se va shimba va fi tema blogului (ma refer la cea scrisa). Mai precis, voi posta trairi, ganduri, sentimente, scrise si adunate la un loc sub forma de cuvinte bine inchegate intr-un stil epic desavarsit. Urati-mi succes si ne auzim cat mai curand.
Andrei
Nu te cred!
Ti-am mai zis ca nu te cred. E a suta mia oara cand iti repet lucrul asta. Chiar esti asa de proasta? Zi-mi! Chiar vrei sa ma faci sa urlu? Da, sa urlu. De durere si nepasare. Futu-i mama ma-sii de treaba. Cum ce treaba? De parca iti pasa. Nu-ti pasa de nimic. Ia mana de pe mine. Da, ia mana de pe mine. Nu, nu vreau. Just lasa-ma in pace. Te urasc exact cum ma urasti si tu. E o chestie reciproca acum, nu? Hai slabeste-ma. Iti place sa te joci cu mine? De fapt, cu toata lumea. Da, si cu tine. Te joci inclusiv cu tine. Si-ti place. Da, iti place. O, da, cat iti place. Imi pierd mintile cu tine. Si e asa de simplu. Totul pare o joaca inocenta. Nu, nu vreau sa pleci. Vreau doar sa iesi pe usa aia si sa nu te mai intorci. Cum asa? Pur si simplu. Ca si cand ai fi murit. Ca si cand nu mai stiu nimic de tine. Da, poti sa pleci. Dispari. Poate ca odata cu tine o sa dispar si eu. O sa devenim acelasi lucru. Cum ce? Doi prosti. Amandoi. Aia o sa devenim. Just dispari… Just pleaca…
[edit]: Scrisa ascultand Iron Maiden - Hallowed Be Thy Name (Piano Tribute)
Liverpool - Barcelona
Scor 0-1. Ce conteaza? Asemenea meciuri te fac sa iubesti fotbalul :)
B 00 ABC
Azi am vazut numerele noi. Da, alea de masina. Si da, alea cu stelute. Eram pe Calea Victoriei si am zarit un Audi cu numar nou. La inceput am zis ‘WTF is that?’, dar dupa 3 secunde am prins smecheria. Este absolut normal ca sa ne aliniem la normele europene. Maine, poimaine trebuie sa ne ‘luam’ cu doamna Europa si avem nevoie de pregatire speciala. Maine, poimaine are loc nunta si trebuie sa nu ne facem de cacat. Dar nu ne lasam asa usor pacaliti. Ca daca o facem, ne-o fura ala micu. Cum care? Ala cu nume de femeie. Cum cine e? Chiar nu stiti? Bulgaria, evident.
E de la ceata…
Scuzati absenta > probleme personale. Revin in curand cu material.
Andrei
