Stau in locul meu predestinat, lenevind, si parca toata viata se scurge din mine. Lin si cu un ultim efort, dau la o parte jaluzelele portocalii precum un soare mai viu ca niciodata si imi clatesc ochii spre lumea indiferenta dar totusi minunata ce se afla dupa cortina mea.

Sunt doar un trup, sufletul imi este clandestin intr-o lume nebuna, si totusi am puterea sa admir peisajul. Un cer albastru, precum cel mai frumos ocean din lume, cate un pic de verde pe ici pe colo precum un tablou pictat de un nebun celebru si un galben aprins ce radiaza usor, dand viata griului care cu maiestrie aduce un pic de inconsistenta in acest peisaj.

Dar totusi ceva imi sare in ochi. Doi copii, ce se tin de mana si merg, rabdator, pe o sosea neagra, neagra ca si cel mai mare rau de pe aceasta lume, ce duce spre un viitor indubitabil confuz, si totusi atat de clar. Sa fie oare viitorul precum soseaua?

Daca e asa, sper sa existe si alte drumuri. Dar totusi, cine sunt acei copii? Sa fie sufletul meu unul din
ei? Daca da, inseamna ca m-a parasit pentru ceva mai bun. Pentru un viitor aparte, impreuna cu alt suflet clandestin. Ce frumos. Trag cortina la loc, si pe loc tabloul se sterge usor ca un vis stingher. Ce usurare.

PS: M-am gandit ca daca propietarul acestui blog nu prea are timp, sa ii dau o mana, poate chiar doua, de ajutor.